Fetele din Timișoara. Mariela Smerea: „Dorința de a câștiga îți intră în sânge. E ca un drog, nu te poți lăsa”

Mariela Carmen Smerea, fostă Meseșan, se consideră „o fire sensibilă, extrem de ambițioasă, prietenoasă. Îmi place să ajut oamenii din jurul meu. Sunt o familistă convinsă, totdeauna mi-am dorit copii, familie. Țin să mulțumesc pe această cale antrenoarelor care m-au format și domnului profesor Voicu, pe care l-am avut ca antrenor mai mult de 12 ani. Am avut foarte multe de învățat și cred că au fost mult mai mult decât antrenorii mei”. 

A dat step-ul pe handbal

Înainte să descopere handbalul, Mariela dansa step. Un vecin a chemat-o să încerce handbalul, care a ocupat un loc important în viața ei în ultimii 25 de ani. „Am început cu step. Am dansat la Casa Tineretului. Aproape de unde stăteam erau mai multe baze de sport și ne uitam prin gard când se încingeau meciuri. Un vecin m-a chemat și a zis hai și tu la handbal. Mi-a plăcut și am rămas la handbal din clasa a 5-a”. În clasa a 8-a s-a înscris la Liceul Sportiv. La nivel de junioară le-a avut antrenoare pe doamnele Lili Cojocărița, Wilems Titela și Florica Gallovits. 

Primul cantonament… în timpul Revoluției

Mariela a intrat în poartă de la început. Spune că îi plăcea să fie portar, pentru că era un pic mai bolnăvicioasă și nu trebuia să alerge atât de mult, chiar dacă pregătirea fizică nu era diferită față de a colegelor din teren. „Totdeauna mi-a plăcut să stau în poartă. Eram un pic mai bolnăvicioasă și mi-era foarte greu când alergam, am fost astmatică din naștere. Și ca portar făceam aceeași pregătire, dar îmi plăcea mie să stau în poartă, toată lumea fugea…” Primul cantonament l-a avut chiar în timpul Revoluțiti, iar mama încerca să o convingă să nu se ducă. „Mama plângea unde pleci. Și eu ziceam: da cum să lipsesc? E primul meu cantonament, la Herculane, trebuie să mă duc. Și m-am dus”.

„La seniori, am jucat la toate echipele ce au fost în Timișoara”

Primul club a fost Constructorul, la care a fost legitimată între ’92 și ’94. Portărița lucra deja la o companie de marketing, cu care a colaborat timp de 16 ani. Își amintește că i-a fost foarte greu la început, mai ales pentru că nu putea să lipsească de la antrenament, dacă vroia să joace. „Mergeam în delegații și veneam direct cu geanta la antrenamente că altfel nu prindeam echipa”. Au urmat doi ani la Marcelini, la care a fost titulară. Atunci a văzut ce înseamnă să ai salariu și prime și a fost una din puținele perioade în care handbalul i-a adus mai mulți bani ca serviciul. „Eram la un moment dat 6 echipe în Timișoara și ne băteam noi între noi, în liga a doua. Era și AEM-ul în prima ligă. Am bătut Ilsa și n-au mai promovat ele pentru că noi le-am încurcat. A fost un meci pe muchie de cuțit. Am câștigat la un gol și le-am stricat socotelile”. Sponsorul s-a retras de la echipă, iar Mariela s-a mutat la Videocolor, pentru care a evoluat un sezon. 

Pormovări, retrogradări… perioada Universitatea Timișoara

Ilsa a urmat în cariera invitatei noastre. Sponsorul Ilsa s-a retras, dar clubul a devenit Universitatea. În această perioadă, s-au obținut 2, 3 promovări în prima ligă, la care Mariela Smerea a contribuit. Lipsa banilor a dus la retrogradarea încă din primul sezon pe prima scenă a handbalului românesc. „Au fost vreo 2-3 promovări. Cu părere de rău că după primul an au venit și retrogradările, dar tot așa, pe lipsă de susținere financiară. Jucătoare erau și chiar puteam să rămânem, liniștit. Dar, neavând un sprijin financiar, promovam și după primul an, retrogradam. Sunt meciuri mult mai tari, acolo chiar se joacă handbal”. 

Problema accidentărilor

Accidentările au împiedicat-o să-și ajute echipa, așa cum și-ar fi dorit, în prima divizie. „Am avut și multe accidentări, chiar pot să zic că am avut ghinion, când îmi era lumea mai dragă. În ’98, eram în primul an de facultate și mi-am rupt meniscul. Eram în ligă atunci și am vrut eu să fac recuperare repede, să joc în trei săptămâni și mi-am rupt tendonul la celălalt picior. Am stat tot anul. Mi-am rupt tot ce s-a putut rupe: ligamente, tendoane, menisc dar tot am revenit. Tot ziceam: acum pun adidașii în cui. Făceam recuperare, suna domn profesor și reveneam”.

„Nu băbăciuni… experimentate”

La începutul acestui sezon, după o pauză de trei ani, Mariela a revenit pe teren, la solicitarea antrenorului Sorin Voicu. „. Se zice că 50% din echipă îți face un portar. se gândea la mine că am experiență și dacă mă pregătesc un pic, pot să ajut. M-am bucurat când m-au sunat. Nu credeam că o să se mai înființeze o echipă. Credeam că Universitatea va rămâne. Am venit imediat, nici n-am întrebat prea multe. Am venit din dorința asta de a promova. Ne-am strâns foarte multe jucătoare de generația mea. Mai în glumă, fetele ziceau că suntem băbăciuni și ziceam nu băbăciuni, experimentate. Când am văzut ce echipă avem, am zis chiar că acum e momentul și să facem performanță”. Mariela crede că se poate obține promovarea, cel mai periculos adversar fiind lipsa de concentrare și căderile din joc ale echipei. Alături de ea, au revenit Maria Țurnea și Monica Bahuczki, după experiența spaniolă, Călina Calu, Alina Crapciu sau Doina Roman. O altă jucătoare care a confirmat în campionate puternice, Alina Marin a revenit și ea, după o pauză de 3 ani cauzată de accidentări. Lotul este un amestec de jucătoare cu experiență și tinere. 

De la glumă, la realitate

Într-un cantonament la Straja, fetele au decis să facă o glumă, care după s-a adeverit pentru 4 dintre ele. „Ne gândeam noi, pe lângă cântecele ce le compuneam pentru antrenor, ce să facem la antrenament. Ne-am băgat câte o pernă sub bluză și am mers așa. Am zis că suntem însărcinate și că nu putem să ne antrenăm. Am coborât de la Straja și 4 din echipă am rămas însărcinate și am făcut niște copii minunați. Zicea domnul antrenor: opriți-vă! Unde v-ați apucat toate să faceți copii? ”. Mariela are o fetiță și un băiat. Alexia are 8 ani și face handbal, iar Răzvan are 2 ani și foarte multă energie. Deși mama sa i-a sugerat să joace pe orice altă poziție, mai puțin cea de portar, Alexia a trecut, de 3 luni, între buturi, și spune că îi place pentru că „mă distrez că nu mai dau copii nici un gol”. Pentru Mariela, familia este cea mai mare realizare. „Tot timpul mi-am dorit să am copii, familie, am avut și noroc să am fată și băiat. Când ajung acasă și deschid ușa… chiar pot să zic că e cea mai mare realizare a mea”. Și soțul a jucat handbal, când ea era junioară. A trecut la canotaj, după care a renunțat la sport pentru lucru. Când merge în deplasări, sportiva în vârstă de 36 de ani „lasă o armată în spatele ei” ca să aibă grijă de copii și de mama sa, dar lumea din jurul ei înțelege pasiunea pentru handbal și o ajută. 

„Dacă nu jucam handbal nu vedeam atâtea țări” 

Portărița CST-ului consideră că sportul educă și îi formează pe oameni, de aceea își dorește ca ambii copii să îl practice. Prin handbal, Mariela a avut ocazia să vadă alte țări, pe vremea când mulți români doar visau asta, la începutul anilor ’90. „Mergeam în Italia, Germania, Iugoslavia, Ungaria. Era Cupa Interamnia, lângă Teramo. Mergeam și ne luptam să câștigăm că anul următor ne chemau gratis. Am câștigat vreo 3 ani. Erau terenuri afară, vedeai pe lângă parc, dădeai în mașini. Foarte multe echipe, era un turneu internațional. Se făcea gală la început, cu costume naționale, parade prin tot orașul. În ’90… să zicem că mergem în Italia, eram bucuroase. Ne-au dus la Veneția. Ne luam un suc și făceam toate poze cu sucul la gondolă”, își amintește Mariela.

Handbal și lucru

Deși a prins scurta perioadă când, la Timișoara, fetele puteau trăi din handbal, Mariela a lucrat de la început. S-a gândit că din cauza accidentărilor se poate opri oricând și a urmat o carieră în marketing. Pe lângă studiile în domeniu, timișoreanca a terminat un master în fitnes și sănătate. „La început, mai existau bani, când eram eu junioară. Încet încet, nu au mai fost. Sunt din generația aia care face totul din pasiune și din plăcere și am dat totul la o parte și oricând am fost chemată am venit. Dorința de a veni și a câștiga îți intră în sânge. E ca un drog, nu te poti lăsa”. Timp de 16 ani a lucrat ca manager de zonă, pentru o firmă din București. Fiind propria șefă, și-a permis să continue cu handbalul. În vara anului trecut, firma a fost cumpărată și Mariela a încetat colaborarea. În aceeași zi, a fost chemată la CST. „Mi-a prins foarte bine că m-a chemat, chiar într-un moment psihologic, ca să zic așa, că vin de 2-3 ori pe săptămână la antrenamente, că nu pot să ajung la toate. Vin cu plăcere și o oră jumătate uit și eu de problemele de acasă”. La ora actuală colaborează cu o altă firmă din București, dar colaborarea îi permite să se ocupe de familie și de handbal. 

Alte preferințe

Dacă nu juca handbal, Mariela Smerea ar fi vrut să facă baschet. În clasa a 6-a a fost refuzată, pentru că nu era în primele șase ca înălțime. A ajuns prima până în a 8-a, dar atunci a refuzat propunerea antrenorilor de a schimba sportul, motivând că îi place handbalul. „Mama mă tot amenința că dacă iau note sub 8 nu mă mai lăsa la handbal. Dacă se întâmpla să iau vreun 7, plângeam la școală că nu mă mai lasă la antrenamente”. I-ar fi plăcut să joace polo, dar nu erau echipe feminine. „Dacă era echipă de polo fete, sigur mergeam la polo, nu la handbal. Totdeauna mi-a plăcut apa… În timpul liber înot”. Ca și echipe, ține cu Steaua București, la fotbal, și cu BC Timișoara. Din handbal îi plac Rudi Stănescu, Silvia Navarro, Cristian Fenici, Ionela Gâlcă și Luminița Huțupan La preferințe, îl include și pe Cosmin Radu, căpitanul naționalei de polo. Calculatoarele, telefoanele sau aparatele foto reprezintă o altă mare pasiune. Pe scurt, tot ce are butoane. Îi place să se uite la comedii romantice și la meciuri. 

Promovare… fără retrogradare

Dacă pe plan personal și-a văzut visul împlinit, ca sportivă mai are o dorință: „Sper să promovăm și să nu mai retrogradăm după primul an și sper să fiu sănătoasă, să nu mă accidentez, asta e cel mai important, să fie toate accidentările de domeniul trecutului”, a încheiat invitata noastră. 

Andreea Vlase